Îți dorești mai multe detalii? Sună la 0722.748.668 contact@vorbestedebine.ro

Despre povești și de ce ar trebui să le colecționezi

Răzvan Ropotan
August 2026

Anton Pavlovici Cehov, unul dintre cei mai importanți dramaturgi ai sfârșitului de secol XIX, nu și-a început viața ca scriitor. Era medic. Mai exact, medic de zemstvă, un fel de doctor de provincie, angajat de administrația locală pentru a merge din sat în sat și a trata oamenii acolo unde locuiau. Urca în trăsură, străbătea zeci de kilometri pe drumuri desfundate și ajungea în gospodării în care era primit ca un musafir, nu doar ca un doctor.

Cehov ajungea într-o casă de lemn sau de pământ, încălzită de o sobă, gazda insista ca doctorul să rămână peste noapte, fiindcă „dacă plecați acum, până la următorul sat vă va prinde noaptea”, o bunică povestea despre o rudă plecată la oraș sau altcineva spunea despre o întâmplare extraordinară din sat sau despre un moment important din viața proprie.

Cehov a înțeles foarte devreme că astfel de momente dispar repede. O întâmplare pe care astăzi o găsești extraordinară, peste o săptămână se estompează, iar peste un an aproape că nu mai există.

De aceea a început să poarte mereu asupra lui un carnețel în care își nota poveștile pe care le auzea sau întâmplările pe care le trăia chiar el, poate o expresie, o scenă, un personaj, un gest, o contradicție sau o întâmplare neobișnuită, toate ajungeau acolo. (Nici măcar carnețelul nu a rămas doar un instrument de lucru. A devenit el însuși sursă de inspirație: în Pescărușul, scriitorul Trigorin umblă pretutindeni cu un carnețel în care își notează idei și observații, exact așa cum făcea Cehov). El nu știa ce va deveni fiecare notiță. Unele nu au devenit nimic. Altele au înflorit, peste ani, într-o nuvelă sau într-o piesă de teatru.

De ce sunt importante poveștile

În 2000, psihologii Melanie Green și Timothy Brock au introdus conceptul de narrative transportation („transpunere în narațiune” – traducere proprie). Ideea lor este foarte elegantă: atunci când intrăm cu adevărat într-o poveste, nu doar că o înțelegem, ci devenim absorbiți de ea.

Atenția, imaginația și emoțiile noastre sunt concentrate asupra narațiunii, iar în această stare devenim mai deschiși la schimbarea credințelor și atitudinilor. În patru experimente diferite autorii au arătat în mod repetat că participanții care se simțeau „transpuși” în poveste adoptau într-o măsură mai mare convingeri compatibile cu mesajul acesteia și evaluau favorabil personajele.

Poveștile schimbă felul în care gândim tocmai pentru că suspendă, pentru o vreme, rezistența noastră obișnuită la argumente.

Magia unui exercițiu simplu

Mi-a luat mult timp să înțeleg că același obicei este folositor și pentru cineva care vorbește în public. Un discurs bun se hrănește din aceeași materie primă: oameni, întâmplări și observații. Acum aproape un an mi-am făcut și eu un astfel de loc în care adun povești. Nu le scriu integral. Ar dura prea mult. Le notez doar printr-un titlu suficient de sugestiv încât să îmi redea întreaga scenă atunci când îl recitesc.

„Familia Polgar și cum să devii un campion la șah.”

„Profesorul care și-a mutat catedra în ultimul rând.”

„Insistența lui Cato cel bătrân.”

„Merele și ethanolul – propagarea coacerii.”

„Fetița care dorea să scoată muzica interioară pe pian, la prima lecție.”

„Capcana lui Tucidide.”

„Mânăstirea Hozoviotissa si icoana Maicii Domnului care a ajuns singura la mal.”

Astăzi am strâns aproape trei sute de astfel de „povești”. Uitându-mă în urmă, mi-am dat seama că fără ele, multe dintre cursurile și prezentările mele ar fi fost infinit mai sărace.

Nu destinația, ci călătoria

Există însă ceva ce am descoperit abia după câteva luni. La început credeam că valoarea acestui exercițiu stă în faptul că îmi construiesc o arhivă de exemple la care pot reveni atunci când pregătesc un curs sau un discurs. Dar, pe măsură ce lista creștea, mi-am dat seama că adevăratul beneficiu apare cu mult înainte de a deschide documentul.

În clipa în care mă opresc din ceea ce fac și aleg să notez o poveste, se întâmplă ceva interesant: sunt obligat să reflectez asupra ei. De ce mi-a atras atenția? Ce are diferit? Ce spune despre oameni? Cu ce altă idee s-ar putea lega? În ce context aș putea să o folosesc? Nu durează mult. Uneori nici măcar un minut. Dar acel minut schimbă complet felul în care povestea rămâne în memorie.

Trăim într-o perioadă în care vedem probabil mai multe povești decât orice generație de dinaintea noastră. Deschidem telefonul și, în câteva minute, trecem prin zeci de vieți, întâmplări, interviuri, filme, documentare, newslettere și postări. Suntem înconjurați de narațiuni. Și totuși, peste două zile (uneori chiar după 5 minute), cu greu ne mai amintim vreuna dintre ele. Și asta nu pentru că nu au fost interesante.

Ci pentru că nu le-am oferit niciodată timpul necesar ca să devină ale noastre.

Cred că acesta este unul dintre cele mai mari paradoxuri ale epocii în care trăim: consumăm din ce în ce mai mult conținut și reflectăm din ce în ce mai puțin asupra lui.

Iar fără reflecție, aproape orice poveste – oricât de frumoasă ar fi – trece prin mintea noastră la fel de repede cum dispare un titlu într-un scroll infinit.

Din același motiv mi-a plăcut și ideea lui Craig Wortmann (profesor de vânzări și antreprenoriat la Kellogg School of Management, Northwestern University și autor al cărții What’s Your Story?, dedicată utilizării poveștilor în comunicare și leadership – a venit și în România la Brand Minds) de a construi un adevărat „Story Matrix”. El propune să nu păstrezi poveștile într-o listă haotică, ci să le organizezi pe teme: leadership, curaj, succes, eșec, umor, educație, creativitate, negociere, familie și așa mai departe. În felul acesta, atunci când pregătești un discurs despre un anumit subiect ai deja o colecție de experiențe și întâmplări din care poți alege.

Încep să cred că avantajul competitiv al viitorului nu va fi accesul la informație. Pot ruga un LLM să-mi genereze 300 de povești cu titlu după modelul de mai sus și el chiar să îmi servească asta. Toți avem acces la informație (aproape) infinită și, din ce în ce mai mult, la aceleași modele de inteligență artificială.

Diferența, cred eu, va fi dată de capacitatea de a observa ceea ce alții trec cu vederea și de a reflecta suficient asupra unei întâmplări încât să îi descoperim sensul.

Cum îmi notez eu poveștile

Nu cred că există un sistem perfect. Ideea e să fie unul pe care să-l poți folosi ușor.

Eu am încercat mai multe variante. Am scris în agendă (dar nu o aveam peste tot), apoi am folosit un document pe laptop (dar nu era disponibil decât acolo), iar în cele din urmă am rămas la un tabel în Google Sheet. Îl pot deschide de pe telefon atunci când sunt în metrou, de pe laptop înainte de un curs sau de pe calculatorul de acasă atunci când am nevoie pentru o prezentare. Am văzut că sunt oameni care folosesc aplicația Notes – și asta funcționează dacă o organizezi suficient de bine.

Apoi notez într-o coloană anume (am și eu o împărțire pe domenii cum sugerează Wortmann – ca să pot să le folosesc ușor sau să le găsesc repede) și fiecare rând conține doar câteva informații:

  • un titlu suficient de sugestiv încât să-mi readucă în minte întreaga scenă;
  • câteva cuvinte-cheie;
  • sursa (unde am întâlnit povestea).

Poate ai observat că în newsletter-ul de astăzi am folosit câteva povești. Și ele fac parte din acel document 😊:

„Cehov și carnețelul lui”

„Storytelling Matrix – Craig Wortmann”

„narrative transportation – Timtohy Brock și Melanie Green”

Cursul de la care aflu cele mai multe povești

Dacă mă întrebi care este unul dintre lucrurile pe care le prețuiesc cel mai mult la întâlnirile Vorbește de bine, răspunsul meu este, firește, poveștile pe care le aflu de la ceilalți.

În fiecare săptămână, cineva aduce o întâmplare din viața lui: un cursant povestește despre o negociere dificilă, altul despre un profesor care i-a schimbat viața, altcineva despre o lecție învățată într-o călătorie sau despre o situație aparent banală care, privită cu atenție, ascunde un mecanism psihologic fascinant.

La sfârșitul unei întâlniri pleci cu propriul discurs îmbunătățit, dar și cu o serie de povești noi care îți lărgesc felul în care să privești lumea. Iar acesta este unul dintre motivele pentru care cred atât de mult în învățarea în grup. Într-o singură seară ai acces atât la experiența mea de trainer, cât și la experiențele tuturor celorlalți cursanți.

În luna august, pe lângă întâlnirea gratuită de probă pe care o oferim celor care vor să descopere cursul, toate abonamentele includ și o întâlnire bonus. Dacă îți dorești să începi să-ți construiești propria bibliotecă de povești și, mai ales, să înveți cum să le transformi în discursuri care rămân în mintea oamenilor, cred că luna aceasta este un moment foarte bun să ni te alături. Mai sunt doar două locuri.

În plus, primești și un template de story-matrix pe care să-l folosești atunci când îți notezi ideile.

Cunoști pe cineva care s-ar bucura să primească informații valoroase despre public speaking și comunicare? Trimite-i acest newsletter 📩

Cu prietenie,
Răzvan Ropotan
Fondator & Content Creator la Vorbește de bine

Facebook: Vorbește de bine
Instagram: Vorbește de bine
LinkedIn: Vorbește de bine

Hai să transformăm împreună comunicarea într-o experiență puternică și autentică!

Prima sesiune la cursul pentru adulți este gratuită

Close Welcome Bar

De multe ori credem că e suficient să vorbim „cum știm noi mai bine”.
Însă, dacă vrei ca mesajul tău să ajungă cu adevărat la oameni, trebuie să-l adaptezi, să-l traduci în limbajul celor din fața ta.

Fiecare persoană ascultă diferit. Unii sunt atenți la energie, alții la detalii. Unii vor argumente, alții vor sens. De aceea, nu e suficient să fii convingător „în general” – ci convingător pentru fiecare.

Recomandarea mea: Asigură-te că în discursul tău ai elemente variate precum: storytelling și anecdote, date, statistici, dovezi, inițiativă, grijă la ambient, la cum arăți și cum arată prezentarea, la consecvență și ai metafore, profunzime, dramatism.

#vorbestedebine24

Adevărul e că nu avem control asupra felului în care ni se dă feedback — uneori e vag, alteori încărcat emoțional, alteori direct dureros.
Dar avem control asupra felului în care îl primim și să învățăm să traducem mesajul — în ceva clar, util și aplicabil pentru noi.

Când primești feedback, îți propun să îți pui aceste întrebări simple:

» Ce am făcut efectiv/ ce s-a întâmplat concret?
(ex: „Am vorbit 10 minute fără pauze”)

» Ce cred că a perceput/ simțit celălalt?
(ex: „Poate că nu a avut timp să înțeleagă fiecare idee”)

» Ce rămâne valoros din ce am făcut?
(ex: „Structura a fost clară, ideile au fost coerente”)

» Ce aș ajusta data viitoare?
(ex: „Fac pauze după fiecare punct principal, verific dacă publicul e cu mine”)

Până la urmă, comunicarea este despre a fi prezent. Despre a asculta. Despre a avea curajul să spui ce e important pentru tine.

#vorbestedebine24

Cât de bun sunt? Cât de bine m-am descurcat?
Succesul în public speaking are o unitate de măsură mai mare, însă. Este vorba despre impactul pe care îl ai asupra celor care te ascultă. Publicul nu este acolo ca să te judece (și nici ca să te aplaude, știi ce zic?), ci ca să primească informație, inspirație sau claritate.

Așadar, în loc să te concentrezi pe ce ai făcut tu bine sau rău, întreabă-te: Ce a rămas cu adevărat în mintea oamenilor? Ce i-a ajutat? Ce i-a inspirat?

Să te concentrezi pe valoarea pe care o aduci celorlalți îți oferă libertate și claritate în exprimare.

#vorbestedebine24

Mulți oameni cred că unii „au carismă”, iar alții nu.
De fapt, carisma apare atunci când trei lucruri se întâlnesc: prezență, forță și căldură.

Prezența înseamnă să fii acolo, cu toată atenția ta.
Forța presupune claritate, structură, siguranță pe ce spui.
Căldura înseamnă disponibilitate, umanitate, respect.

Fiecare contează. Împreună, se simt.
#vorbestedebine24

Entuziasmul apare repede. Dar, de multe ori, dispare la fel ușor.
E un tipar pe care mulți îl întâlnim: planuri mari, începuturi promițătoare, energie din plin. Apoi apar oboseala, scuzele bune, „recuperez mâine”.

Motivația din exterior, fie că este de vorba de rezultate, validare, presiune, poate porni acțiunea.
Însă ce te ajută să continui este altceva: motivația din interior - pasiunea, curiozitatea, sentimentul că ceea ce faci are sens pentru tine.

Ce îți propun eu? Alege din multitudinea de lucruri pe care vrei să le faci, setează-ți obiective pe care să le poți realiza și măsura, ia-ți un partener de drum.
Și reține: Ceea ce nu ai reușit, nu ai reușit încă.

#vorbestedebine24

Automatizarea și AI-ul preiau tot mai multe sarcini fizice și cognitive.
Ce nu pot înlocui este partea umană a muncii: empatia, ascultarea, capacitatea de a construi relații reale.

Cercetările despre future of work arată clar: pe măsură ce tehnologia avansează, valoarea competențelor umane crește. Comunicarea, inteligența emoțională și prezența în conversații devin diferențiatori reali — în leadership, educație, sănătate, dar și în roluri tehnice.

Investește în felul în care comunici și relaționezi, nu doar în ce știi.
Tehnologia rezolvă sarcini. Oamenii creează legături.

#vorbestedebine24

Am auzit cu toții discursuri și prezentări bine construite, cu informații solide, idei bune și exemple relevante.
Și totuși... ieșim din sală cu senzația că a fost prea mult. Că avem multe lucruri în minte, dar puține așezate.
De cele mai multe ori, nu informația este problema, ci ritmul în care ideile parcă „aleargă” una după alta.

Pauza creează spațiu într-un discurs.
Îi oferă publicului timp să urmărească mesajul și să râmână conectat la ce avem de spus.
Pentru vorbitor, pauza aduce ordine.
Oferă un punct de sprijin înainte de idei-cheie, concluzii, decizii.

De multe ori, un discurs memorabil se întâmplă în pauzele dintre cuvinte.

#vorbestedebine24

Un lucru pe care îl observ des în conversații:
cât timp cineva încă vorbește, noi suntem deja la pasul următor.
Ne gândim ce să răspundem, ce să clarificăm, ce să corectăm.

Intenția e bună. Eficiență, ajutor, soluții.
Doar că, în graba asta, pierdem exact informația care ar fi schimbat conversația. Poate ce conta cu adevărat.

Cum poți face diferența?
Ascultă până la capăt și mai rămâi puțin cu ce ai auzit.
Astfel vei putea găsi replica aceea, cu adevărat bună.

#vorbestedebine24

 

În comunicare, „aha-ul” înseamnă acel moment în care lucruri deja cunoscute se așază, dintr-odată, într-o formă clară și coerentă.
Discursurile care reușesc asta nu sunt construite pe explicații lungi sau pe convingere directă.
Ele propun un parcurs: ideile sunt ordonate cu grijă, perspectiva se mută ușor, iar publicul face singur legăturile.
În acel moment, atenția nu mai este pe vorbitor, ci pe structura mesajului.

De aceea, „aha-urile” apar mai des atunci când lași loc publicului să facă legăturile: prin întrebări bine plasate, pauze scurte sau o schimbare de perspectivă.

Un discurs memorabil nu este despre cât sau cum vorbești, ci despre cât de bine ajuți oamenii să înțeleagă, poate, ceea ce știau deja.

#vorbestedebine24

 

Improvizația în comunicare este adesea confundată cu vorbitul „din mers”, fără structură sau direcție.
De fapt, ea apare atunci când ești suficient de pregătit și de prezent încât să poți renunța, la nevoie, la plan.

Într-un discurs, într-o ședință sau într-o conversație importantă, lucrurile rar se desfășoară exact cum au fost planificate.
Apar întrebări neașteptate, reacții diferite, schimbări de ritm.
În acele momente, diferența nu o face scenariul, ci capacitatea de a rămâne conectat la ce se întâmplă în fața ta.

În public speaking, libertatea nu vine din a ști tot ce vei spune, ci din a avea suficientă claritate încât să poți rămâne flexibil atunci când realitatea cere altceva.

#vorbestedebine24

 

Există momente în care nu ai un răspuns pregătit.
Când primești o întrebare provocatoare.
Într-o conversație dificilă.
În fața unui copil sau a unei echipe.

Reflexul este să umpli spațiul. Cu explicații, generalități sau vorbe sigure.
Dar uneori, cel mai bun lucru pe care îl poți face este să rămâi onest în acel moment.

Un „am nevoie de un pic de timp să mă gândesc” creează mai multă încredere decât o replică spusă din grabă.
Și îți oferă spațiul necesar să revii cu ceva care chiar contează.

#vorbestedebine24

 

În apropierea sărbătorilor, ritmul devine mai alert, iar mesele împreună pot aduce tensiuni sau ritm accelerat. Cum poți supraviețui cu bine acestei perioade? Cu un pic de umor.

Nu trebuie să fii tu amuzant.
Mută atenția de pe tine pe ceea ce ai de spus. Dacă vrei să fii amuzant – alege o poveste amuzantă.
O întâmplare reală, în care s-a întâmplat ceva absurd, neprevăzut sau cu un final neașteptat – acestea sunt cele mai eficiente.

Zâmbește.
Dacă povestea încă te face să zâmbești, e un semn bun.
Lasă energia acelei emoții să te însoțească și fii contagios.

Folosește-ți prezența.
Dacă simți că lumea începe să chicotească, dă-le spațiu.
Fă o pauză. Zâmbește cu ei. Lasă râsul să aibă loc.

Construiește momentul de tensiune.
O poveste amuzantă are ritm. Nu livra poanta prea devreme. Joacă-te cu așteptările. Uneori, o pauză înainte de punchline e mai eficientă decât gluma în sine.

Fii generos.
Nu spune glume „pe seama altora”. Alege povești care te autoironizează ușor sau care arată latura absurdă a unei situații. Umorul auto-dirijat e cel mai ușor de digerat și creează imediat empatie.

#vorbestedebine24

 

O conversație autentică nu are întotdeauna un scop clar.
Nu trebuie să rezolve ceva, să convingă pe cineva sau să ajungă la o concluzie.

Și tocmai de aceea e valoroasă.
În perioade cum sunt sărbătorile, apare șansa de a vorbi fără presiune. Fără agenda din spate.
Fără repetiții și senzația aia că rămânem fără suflu când toată lumea ascultă prezentarea noastră.

Din perspectiva public speaking-ului, aceste conversații „mici” sunt esențiale.
Ele antrenează exact lucrurile care contează pe scenă: prezența, ascultarea, capacitatea de a rămâne conectat fără a controla direcția.

Felul în care vorbești când nu ai o miză este, de multe ori, cel mai sincer indicator al calității comunicării tale.

#vorbestedebine24

 

Mesele de sărbători vin cu un tip special de conversație, care nu seamănă cu dialogurile din restul anului.
Subiecte care reapar, povești spuse poate pentru a treia sau a patra oară, amintiri cu aceleași personaje și aceleași detalii, pe care, totuși, nu le păstrăm la fel.

În spatele lor se află o nevoie firească de reconectare, de apartenență, de confirmare că istoria comună încă există.
De aceea, încercarea de a „actualiza” discuția sau de a corecta povestea poate să ne deconecteze mai mult decât să ne relaxeze de sărbători.

Un mod mai așezat de a rămâne prezent este să schimbi rolul:
din cel care aduce informație nouă, în cel care susține spațiul conversației.
Asta poate însemna o întrebare care adaugă profunzime, nu direcție.
O observație care leagă trecutul de prezent, fără să-l îl înlocuiască.
Sau, pur și simplu, disponibilitatea și generozitatea de a asculta o poveste cunoscută.

La mesele de sărbători, comunicarea nu se măsoară în originalitate.
Ci în felul în care relațiile rămân intacte, chiar și atunci când poveștile sunt aceleași.

#vorbestedebine24

 

„Elefantul roz din cameră” este expresia pentru adevărurile evidente pe care toți le observă, dar nimeni nu le rostește.
În public speaking, elefantul poate fi emoția care se simte înainte de a fi numită, un subiect delicat evitat sau o realitate cunoscută, dar ignorată.

Când un vorbitor are curajul să spună ce e deja în aer, dinamica se schimbă.
Publicul se relaxează, bariera invizibilă dispare, iar cel care a numit lucrul nespus câștigă instant credibilitate și chiar autoritate.

Un mod eficient pentru a numi elefantul fără să creezi disconfort inutil este să urmezi o structură simplă:
1. observație,
2. asumare,
3. direcție.
Spui ce se vede, arăți că nu fugi de realitate, apoi oferi o punte spre soluție, perspectivă sau dialog.
E o modalitate foarte bună de a câștiga statut la birou, în familie sau în relația de cuplu. Folosind doar curaj și autenticitate.

#vorbestedebine24

 

Am ajuns la finalul calendarului cu un cadou pentru voi toți. Un test de personalitate care să te ajute să-ți dai seama ce tip de comunicator ești și cum să îmbunătățești comunicarea ta. Testul nu este public încă și poate fi accesat doar la link-ul de mai jos.

Inspirat de întrebările de la curs, am lucrat alături de echipa mea la un nou tool, am citit, am testat, am modificat și, într-un final, am ajuns la un test de personalitate (este versiunea 3.2) care îți spune ce fel de comunicator ești.

Nu e un test științific, ci unul practic, inspirat din ce am studiat și aplicat la cursuri. E bazat pe testele de personalitate din Personality Plus ale dnei psiholog Florence Littauer, pe Retorica lui Aristotel și are idei din Quiet, cartea scrisă de Susan Cain, dar și pe multe dintre discuțiile noastre de grup de la curs.
Completează Testul

#vorbestedebine24

 

În comunicare, intenția este punctul de pornire.
Când știi ce vrei să creezi prin cuvintele tale (clarificare, apropiere, colaborare, învățare), mesajul se așază mai limpede, mai coerent și mai ușor de primit.

Seneca spunea: „Dacă nu știi în ce port vrei să ajungi, niciun vânt nu îți este favorabil".
O conversație cu intenție clară înseamnă direcție.
Îți oferă un cadru în care poți formula mai exact, asculta mai prezent și adapta mai ușor tonul.

În multe situații de lucru, diferența între o discuție tensionată și una constructivă stă în felul în care începem.
Când începi cu o intenție clară, ceea ce spui capătă sens.
#vorbestedebine24

Știai că 7×5 e mai mare decât 35?

Cinci minute zilnic, timp de o săptămână, creează mai mult progres decât o singură sesiune lungă, într-o zi, o dată pe săptămână.

Pentru că mintea învață mai ușor atunci când împărțim o activitate în bucăți mici, dese, ușor de procesat.

De aceea, 5 minute pe zi în care îți exersezi vocea, structura sau modul în care formulezi sunt suficiente ca să observi schimbări în timp.

Eu cred că nu avem nevoie de perfecțiune.

Avem nevoie de consecvență.

Comunicarea devine mai clară atunci când îi acorzi atenție constantă.

#vorbestedebine24

În multe conversații există un moment în care simți că vrei să spui ceva important: un gând, o emoție, o observație.
Un lucru sincer spus în momentul potrivit poate crea conexiune și deschidere. Sinceritatea, transmisă însă prea abrupt, poate fi greșit înțeleasă.

Ce îți recomand eu ca să rămâi autentic în vorbire și în același timp să ai grijă și empatie față de publicul tău?
1. Verifică momentul
Are celălalt disponibilitate? Postura, tonul și ritmul răspunsurilor sale te pot ghida.
2. Pregătește-ți terenul
„Aș vrea să-ți spun un lucru important” sau „Putem vorbi despre ceva ce mă preocupă?"
Este un mod asertiv de a stabili un spațiu de încredere cu partenerul de dialog.

A fi autentic este o alegere conștientă despre ce, când și de ce spunem.

#vorbestedebine24

Ai observat poate un tipar: în unele discuții, oamenii nu răspund ideii pe care o transmiți.
Le sugerezi ceva de îmbunătățit și se întoarce la tine: „dar și tu…”
Asta se numește 𝐭𝐮 𝐪𝐮𝐨𝐪𝐮𝐞 (sau „whataboutism”) și este una dintre cele mai frecvente erori de logică în conversațiile dintre adulți.

Ce se întâmplă?
Atunci când suntem puși sub presiune, mintea trece pe defensivă.
De multe ori nu mai ascultăm argumentul, ci cautăm echilibrare: „dacă și tu greșești, atunci e clar că nu mai trebuie să mă uit la partea mea” .

Care e, de fapt, problema?
Când spunem „Da, dar și tu...”, nu rezolvăm nimic. Doar mutăm reflectorul în altă parte.

Ce poți face când primești această replică, deși propui sau sugerezi ceva de îmbunătățit?
1. Reconfirmă-ți intenția
„Nu vreau să vorbim despre cine greșește mai mult, ci despre cum facem lucrurile să funcționeze.”
2. Reține cadrul discuției
„Înțeleg ce spui, dar hai să revenim la punctul pe care îl discutam.”
3. Oferă spațiu, nu presiune
Când oamenii simt că sunt în siguranță și nu sunt atacați, nu mai caută scuturi.

Tu quoque e un semnal, un indicator că discuția trebuie reașezată pentru a putea continua. Să nu căutăm vinovați, ci soluții.

#vorbestedebine24

În fiecare zi respirăm în medie de 20.000 de ori. De douăzeci de mii de ori luăm ceva oferit de lumea înconjurătoare și de douăzeci de mii de ori oferim lumii ceva al nostru, ceva din propriul nostru corp. Și asta doar într-o zi.

Iar atunci când vorbim, putem rosti doar în timpul unei expirații. Actul de vorbire este, în sine, un act al dăruirii.

Emoțiile copleșitoare vin adesea din prea multe gânduri la persoana I și verbe la persoana I (ce mă fac?; oare mă descurc?; o să știu să răspund la întrebări?; cum arăt? etc.) Pentru a scăpa de aceste gânduri, mută atenția pe conținut.

Poți face acest lucru încă de dinainte de speech, printr-un „mindset” specific.

Pregătirea discursului trebuie să aibă legătură cu întrebarea: „Ce am de împărtășit acestor oameni? Cu ce îi pot ajuta?” – mai degrabă decât cu întrebarea „Ce voi obține după acest discurs?”.
Acest gând te va elibera – pentru că nu va mai trebui să demonstrezi nimănui nimic – tot ce vei avea de făcut este să împărtășești povestea ta.

Nu uita: Vorbirea este un act de generozitate.

#vorbestedebine24

Unul dintre aspectele la îndemână pentru a avea mai puține emoții este pregătirea discursului.
Acest lucru îți va asigura relaxarea și siguranța de care vei avea nevoie, scăpând astfel de teama din timpul livrării discursului.

Poți pregăti de dinainte o rampă de lansare în discurs, astfel încât să uiți de vulnerabilități. Ea te poate „lansa” imediat cu atenția la subiect, ajutându-te să te concentrezi pe ceea ce e mai important. Acest instrument are o dublă utilitate, deoarece, pe lângă faptul că este o rampă de lansare pentru tine în ce vei prezenta, te poate ajuta și pentru a-i „lansa” pe cei din public în discursul tău.
Folosește asta ca pe o modalitate de a te conecta cu publicul tău.

Ce ingrediente are o rampă de lansare?
1. Găsește ceva foarte-foarte concret, ușor de ținut minte, care are o reprezentare clară în mintea ta
2. Folosește ceva ce te ajută să te conectezi cu publicul
3. Rampa de lansare este un lucru ușor de spus, nu are gravitate și pornește de la starea și cunoștințele celor care te ascultă. Un punct 0 comun de la care să plece discursul tău.
4. Rampa de lansare poate fi dinamică
5. E de preferat să fii original și autentic

Vrei câteva exemple?
O anecdotă; un exemplu personal; un moment de interactivitate (o întrebare bine pusă); o imagine puternică; o metaforă; un citat; o poveste scurtă; utilizarea unui obiect de recuzită etc.

#vorbestedebine24

Pentru a ajunge să vorbești mai bine o limbă străină - e indicat să eviți traducerile filmelor sau podcasturilor și mai mult, să încerci să gândești în limba respectivă. Ce poți face?

1. Ascultă, vizionează și citește în limba engleză. Fără subtitrare.
2. Caută un bun vorbitor de limbă engleză și vorbește măcar o dată pe săptămână cu el. O oră de conversație face mai mult decât zece ore de teorii.
3. Fă câteva exerciții de rostire în engleză pentru a te asigura că începi să cuprinzi sunetele specifice unei limbi străine. Citește cu voce tare: texte scurte, limericks, poezii.
4. Lucrează cu un profesor sau un coach care să te învețe cum să eviți să faci dezacorduri și să cunoști mai bine regulile de vorbire.
5. Include aceste practici în ritmul zilei tale, astfel încât să îți vină natural să le realizezi.

#vorbestedebine24

Rețete în public speaking? Funcționează rar, aproape deloc. Suntem unici, avem stiluri diferite, iar ceea ce ajută pe cineva poate să nu fie aplicabil la altcineva.
Ce îți recomand eu? Spune o poveste.

Trebuie să știi că un grup de cercetători de la Stanford University a analizat peste 10.000 de discursuri de succes în căutarea unui ingredient secret comun.

Rezultatele au arătat, în mod covârșitor, că peste 80% dintre acestea sunt centrate în jurul unei povești sau a unor istorisiri, anecdote sau expuneri ale unor întâmplări din viața personală.

Iar acest lucru nu e de mirare: conform antropologilor, poveștile ne-au ajutat să evoluăm și ne-au însoțit încă de la începuturile umanității. Neuroștiințele arată că atunci când ascultăm o poveste, investim energie - ceea ce-l face pe povestitor memorabil.

Vrei să fii reținut? Spune o poveste.

#vorbestedebine24